M-ai învelit tăcută-ntr-o vecie,
Uitarea grea pe mine-ai aruncat,
Și cu albastru tău ciment armat,
Ai ridicat o mândră veșnicie.

În ziduri mi se-nalță asfințitul,
Doar cerul sfâșierea-i stăpânește,
Și ori ce dor străin îmbătrânește,
De-ncearcă să-i străpungă infinitul,

Un clopot ai făcut dintr-o dorință,
Să bată cerul,versu-mi de-aramă,
Tremurătoare aripi îi ascund de teamă
Pe rătăciți sfinți în necredință.

Așa ai scris poemul meu în Carte,
Ai înălțat pe fruntea mea o rugă,
Femeie luminează-mi noaptea lungă,
Și fii în versul meu Eternitate.

Și muritoarea ta tăcere, să răspundă,
Cu gura umezită de iertare,
O șoaptă abia născută din chemare,
Și rugul de iubire să-l aprindă