la lumina unei lumânări ce pâlpâie
pe peretele înnegrit de fum pătat de
muștele ce mi-au zumzăit poemele astă-vară
aștept să-mi vină ultimul vers poemului
singurul meu poem
ce-l scriu din clipa în care cineva m-a desprins
din trupul mamei mele tăind cordonul ombilical
poartă spre real

e frig
e atât de frig că nu-mi simt degetele încleștate pe condei
și scriu și tai și șterg și scriu
dar versul ultimul vers e atât de departe
că nu-l pot zări nicicum

m-am desprins acum o mie de ani din piatra lunii am atins pământul cu ochii mi-am ciufulit părul în oglinda oceanului și am pornit la drum o cale pe care doar ochii a parcurs-o din muntele lunii apoi din argintul ei și pulberea stelelor mi-am continuat călătoria prin nisipul deșertului fierbinte (ah e chiar frig suflu în pumni și scriu șterg scriu ultimul vers e pe drum poposește undeva într-o celulă) am strâns nisipul deșertului cu limba iar fierbințeala lui au provocat bășici (de aceia nu vorbesc fluent doar scriu fluent) cum am pășit pe pământul viu am simțit iarba și dorința fertilității a apei izvorâte din umilința pământului săpat lovit încărcat de bubele evoluției călcat în picioare stors

a venit ea dar versul n-a venit
mi-a șoptit în lobul urechii un cântec izvorât din piatra lunii
atunci mi-am pipăit auzul și am înțeles cântecul lunii
mi-am privit ochiii cu ochii ei și am văzut
pentru prima oară cine sunt
un copil smuls din piatra vie a lunii
/nu-i suficient să înțelegi cuvântul
pentru a-ți da seama că ești om/

în mijlocul curții universului am săpat o fântână
din care apa a țâșnit vie în lumina lunii arginti
dar ultimul vers nu se găsea acolo
nici măcar ideea ultimului vers nu am găsit-o

scrijelesc cu un ciob de os pe piatra lunii din care m-am născut
vers după vers poem după poem
cuvintele sar precum iepurii din tufișuri
la auzul lătratului înfiorător al câinilor de vânătoare
dar ultimul vers tace
și
va tăcea până când
eu
fiu al lunii
mă voi reîntoarce în
miezul
P i e t r e i L u n i i *

(17-20 Ianuarie 2015, Botoșani)