se făcea că luna își croia lumina prin apă
nu exista un cuvânt pentru timp
era doar un sentiment al curgerii line și negre
mersul pe crusta lavei fierbinți
până te desprindeai de trup

cuvintele dormeau printre bozoni și fermioni la marginea lumii
nu avea nevoie de ele
pentru că mintea lui cuprindea totul
și nu trebuia să descrie cuiva ceva-orice
nici măcar dureroasa incertitudine strecurată în genomul nostru de azi
și de mâine până în vecii-vecilor

mă trezesc lac de sudoare
trebuie să aduc visul aici
între bibliotecă televizor router și pc
imaginile estompate vânturate între pereții albi
să găsesc cuvintele potrivite
lucrurile să devină mai plauzibile tangibile
─ cum rămâne cu Shakespeare chiar nu are importanță cum se numește trandafirul? tu ai fi putut purta orice nume? nu cred asta
─ nu crezi decât în bătăile inimii tale / îmi spui privind tavanul ca o capelă sixtină / ți-am ascultat-o multe nopți / e o aritmie identică poemelor tale
─ asta înseamnă că nu mai trebuie să merg la cardiolog / doar să scriu în altă tonalitate și inima se vindecă / dar nu-mi doresc asta / lipsa desăvârșirii are farmecul ei / haide mai bine să ne uităm pe fereastră / inima mea trebuie să bată neregulat / strada este dreaptă blocurile perpendiculare / oamenii au uitat să se plimbe / parcă mărșăluiesc / ceva trebuie să rupă atmosfera asta orwelliană / o visare cu ochii deschiși chiar mai puțin / gânduri lăsate în voia vântului
─ saudade!

se făcea că orașul intrase într-o gelatină strălucitoare
muzica lui Zappa se auzea de peste tot
clădirile erau boxe trepidând
vecinul meu cu blugii tăiați și piercing îmi spusese că o fantomă ieșise din cimitir
și îi acordase lui Frank chitara
trebuia să ies să lucrez la arhitectura inimii
răul este atât de rafinat
cuvintele descriu lumea din ce în ce mai bine
într-o zi se vor surpa
tu vei rămâne femeia mea de bronz în culori pastelate
ca să arăți adevărata lucrare a iubirii