am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră
munții m-au acoperit
apele au trecut peste trupul meu
adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă
suntem esențe laolaltă cu viață. ori poate că nu?
unii își doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi
și-atunci indiferența le devine faptă
și te umilești cu dragoste.
simțurile se rostogolesc pe margini de lume
iar lumea rostogolește margini,
le face ghem și le aruncă în ochii naivilor.
cine să te privească cu ochiul milei?
îți cântă din cer un cor de îngeri?
vai, dar nu e basmul tinereții tale?
ah, dragoste, ține-mi chipul ascuns,
în viață nădejdea-mi e crudă
pe cine respectă ochiul de zimbru?

notă:
doi monoteiști într-o cameră goală sunt lipiți de amintiri. fiecare ține ascunsă o scrisoare. distanța dintre ei a devenit o suflare. timpul a plecat. pe prag a rămas un suflet gaj: iubirea lor de-o viață.