La umbra tăcutului destin,
m-am așezat,
și-am așteptat atent
să se prelingă
un semn divin,
să pot
să-mi cresc mirarea.
Trecut-a vremea
gândului bolnav
de atâta studiu ontologic.
Și liniștea
a obosit sa tacă.
Și versul s-a topit
în matca unui vis
dezlănțuit din umbra nopții...
Doar inima
mai incerca ușor
sa bată.
Din ea
se strecura plăpând
un firicel de viață.
Și se hrănea
cu seva unui fir de rouă,
mirat si el
că-l strigă dimineața!