nu știu dacă îmi este dor de tine
nici dacă te mai iubesc
dacă te-am iubit vreodată
aici anotimpurile coboară împreună
iarna îngheață lacrimile
lumina arde
în sfârșit poți plânge
sunt singura piesă-ntr-un puzzle
încerc pueril să umplu spațiile
mă închid în mine ca într-o cochilie
caut resurse un fir o umbră o amprentă de-a ta
un coviltir prin care să nu mai doară
e întuneric inspir expir ca-ntr-un ritual
de-a fi și de-a nu fi
mă descompun mă fărâmițez mă pierd
unde eram și de ce?
mă gândeam la sentimente...
eram matca lor puțin istovită de timpul
care n-a mai avut răbdare
și poate că eu am uitat regulile
poate nu am vrut să le aplic
poate nu le-am cunoscut niciodată
aici se face dintr-o dată rece
lumina polară trezește angoase
mă acopăr sub priveghiul lămpii
e mai puțin târziu nici mucegaiul
nu mai desprinde simțurile
și încă nu știu dacă îmi este dor de tine
aici diminețile cad perpendicular
pe ferestre zidite dacă aș întinde o mână poate
că nu m-aș mai trezi mereu în prag de înserare
aș încercui grădina aș polei-o cu primul cuvânt
pe care nu l-am lăsat să cadă în gol
ea ar tresări recunoscătoare am trece
mai departe lângă soare
aș despături albia râului aș așeza-o astfel
încât să prindă rădăcinile în pietrișul cenușiu
sau în vârtejuri de apă multicolore
ca un alt curcubeu...
și nu știu dacă te mai iubesc...
îmi plăcea cândva ceaiul de iasomie cu multă lămâie
cu tine foarte aproape când lăsam zăpezile albastre
să ne acopere până la brâu ca artificii ardeam
soseau păsările dădeau brândușele mirosea a mușchi verde
și pământul era reavăn-reavăn ca un răsărit
atunci năpădeam dealurile creștetele noastre
treceau într-unul singur...
dar foarte probabil eu nu am cunsocut suficient de bine regulile
tot încerc să aranjez de una singură un puzzle și
te-aș striga poate de-aș ști pe ce nume...