când stau cu timpul de vorbă
aș dori să nu-i mai spun
toate amănuntele
să-mi rezerv mie anotimpul
călătorind de la o zi la alta
prelungire a gândului
sfidând cearcănele ultimei clipe
la ce bun să privesc înapoi
la locul unde nu mai exist
unde pașii străbat distanțele dintre cuvinte
și se opresc în fața întrebărilor
înțelesul le oscilează
aidoma pământului când își deschide fereastra
să-i iasă întunericul
intenția-i înfierbântă inima
însă numai durerea-i stârnește dragostea
când firul de iarbă-ncolțește
am să ocolesc întrebările
îmi voi cutreiera anotimpul
oprindu-mă la fiecare ciot din care crește dragoste
peste gând voi apleca o ramură
lăsând-o să cadă pe locul unde tăcerea-mi grăiește
cu glasul tău
probabil atunci timpul mă va durea
însă mugurii iubirii-mi vor încolți în suflet
10 ianuarie 2015