cât am fost bolnavă
îmi înveleai trupul
să scoți apă ca dintr-o fântână
peste care abia a nins
puneai pietre ca nu cumva să uiți
locul zăpezii
unde crucile au gravat numele noastre
și păsările care stau de veghe
și nopțile lungi

îmi spuneai că numai acum
din apa aceasta
se poate bea
fără să stai să asculți
ceasul din biserică
fără să simți
vreo urmă de sete pe limbă

într-un fel toată această lume
are un loc de refugiu
și numai buzele mele o știu
că-n cutele lor râurile au apă caldă
și fecioarele vin iarna să se scalde pe furiș
și apoi să plângă cu trupurile lor curate
pe alte meleaguri

că viața asta merită totul
o singură dată