oricât ar fi de greu sufletul se întoarce acasă
așterne lemne-n vatră și se face tânăr
nu mai contează inelele adunate în trunchiu-i trecut
toate se strâng într-o brățară de foc în care
jăraticul aruncă dâre de soare și miros de pâine
redevenim noi suntem atât de-aproape de îngeri
umerii ne ajung în perdele dense de cer
suntem așa fericiți când Dumnezeu ne șoptește
și noi neîndărătnic primim spusele Lui

tâmplele adună-nțelept amintirile
cu ele suntem mai bogați ca oricând
aici în spațiul gol dintre mine și tine se-ncropește o punte
ne-ntâlnim în copiii de-odinioară ștrengărește mâna ne dăm
ne oglindim în picătura fină de la colțul ochilor complici
și surâdem căci îi regăsim pe cei crezuți pe veci pierduți

și ce frumos curge râul sub podul de promoroacă
cumpăna fântânii același martor tăcut ne-ndeamnă pașii
pe potecile care odată demult aveau să ne ducă în lume
căpița ca o chilie cu capul plecat ne face semne discrete
fumul împrăștie-n nori miresme binecunoscute binecuvântate
aburii nopții respiră straturi-straturi suflete în zbor de cocori
ninge ninge ninge pământul e tot învelit de cer

doar două ceasuri ne mai despart de ceată
acolo integrați trupului mare ca unei călăuze
strângem colacii covrigii merele nucile în
buzunare largi cusute adânc lângă inimi ca niște ferestre
îi lipim de suflet și ne bucurăm căci astfel ne reîntregim