Zbori, zănaticule, deasupra norilor Vezuviului,
Cu sufletul smuls din piept,
Cu vocea pe veci pierdută-n ecouri,
Care nu s-au mai întors...

Precum mutele guri de stane de sare din Pompeii,
Gura-ți, rămasă deschisă-ntr-o-ntrebare retorică,
Tace, (ochii tăi morți, văd doar nălucile abisului propriu),
Sunetul vocii tale e acoperit de vacarmul,
De gonguri infernale,
Pe care cei patru discipoli supraviețuitori ai lui Hefaistos,
Le lovesc în cinstea zeului devastator de viață
Pentru îmblânzirea lui...

Ai fost avertizat,
Dar tu înfrunți zeul de unul singur,
Și pierzi...