Nimic din ființa mea nu te cunoaște,
timpul ți-a estompat culorile,
nici gândurile nu-ți mai stau pe acasă
undeva, cauți buimac un loc să te sprijini printre bătăile inimii
care nu-ți mai simt apăsarea.

În tine s-au mototolit iluzii, promisiuni și toate cele
din care să iți făurești propriul univers,
doar dragostea n-a încăput și a rămas pe-afară,
stânjenită de propria-ți nesiguranță.

Umbra mea se agață de tine,
se dizolvă treptat ca zahărul din cafeaua asta
în care respirația-și lipește caimacul de pereții cănii,
de aceea dorm în fiecare noapte pe pieptul tău
legănată de bătăile inimii.

Simt cum îmi bătătorești trupul cu privirea,
cum mi te dizolvi încet în sânge,
treci pe furiș prin celulele stelate,
traversezi toate aleile din memorie
și te oprești direct în gânduri
scrijelind pe toți pereții nesiguranța ta.