ca niște umbrele perforate ne-nghesuie în inimi
diforme așteptări ce ne-mpietresc sardonic chipurile
pietre arse de râu ne pierd veșmintele ne lasă goi cu mâinile întinse
suntem iremediabil cerșetorii perfecți în epiderme se-ncrustează poveri
dezveliți în fața copacilor abdicăm amânăm din nou regăsirea
cuvintele-astea pigmentează luna în roșu lacul stă să ardă
cerul să cadă buze să pregete mimici să se decompună
cuvintele-astea nu ne mai țin loc de casă nici de iubire nici de pâine
uite-le cum se revarsă indecent se hlizesc și pocnesc din încheieturi
joacă poker pariază fără căință pe suflete pe destine pe verde
cuvintele-astea par a fi amnezice nu mai știu că odată ne-au cununat
în altare zidite-n miriști ca-ntr-un fagure tremurat de aștri
trupurile noastre se făcuseră șiruri lungi de litere diafane
creșteau în cuvinte cuvintele-n poveste la fel de aurie ca holda
eternă ca nemurirea ingenuă ca virginitatea proaspătă ca dimineața
mirosea divin și zburam la gâtul meu ochii tăi sădeau
diademe în ele curgea rouă și noi alergam alergam desculți
primeniți lecuiți izbăviți pe creștete o singură cunună...
azi cuvintele-astea ne înfășoară până la strangulare
nici nu e de mirare că nu ne mai recunoaștem
și le-aș soma le-aș arunca mănușa și le-aș surghiuni până în
ziua în care resemnate ar ști din nou să ne trăiască frumos
le-aș spune să mă privească-n față și le-aș mărturisi:
dac-aș fi cuvânt mi-ar plăcea să fiu strigat iubire