Solul cu spinarea rece,
Ghemuit ziua-și petrece,
Dârdâind, și mult ar vrea
Șapte straturi moi, de nea.

Mușcă gerul din hârtoape,
Din câmpii, dealuri și ape,
Cu dinți reci și oțeliți,
Zici că-s strașnic ascuțiți!

Dintr-o scorbură pustie,
De atâta grozăvie,
A țâșnit ca o nălucă,
O făptură cât o nucă.

A scurmat în stratul tare,
Numai coada-i în vâltoare!
Căci un vânt dinspre apus,
O făcu de s-a ascuns.

Cu un bici lung cât o lume,
Scoborâse de pe culme,
Și Vifor, morăcănos,
Întorcând totul pe dos.

Solul, strâns în goliciune,
Peste trup, frunze, își pune,
Să se încălzească vrea;
Însă Vifor le sălta,
Și-l lăsă în rugă mare:
"Mamă-Iarnă dă-mi ninsoare,
Să mă încălzesc că-i chin!
N-ai milă de-al meu suspin?"