În castelul pălărierului moartea și-a găsit loc bun
aici soarele doar apune, diminețile încep însângerate
de cuvintele ce trec prin ziduri prin ani și prin carne
De aici nimeni nu poate fugi
nici furtuna nu pleacă de tot
își lasă ape și fulgere să plângă să strige în voie
apa ploilor aleargă printre anii mei până în cămările inimii

Din castelul pălărierului doar în inima ta vreau să ajung
Dragostea mea s-a făcut ciută
alergând peste frunzișuri tot mai verzi
tot mai departe de sufletul lui de pălărier
alergând până la apa ta, până la poarta ta...
Hei, pălărierule!!!
din castelul tău nu am plecat niciodată
aici nu am locuit vreodată cu adevărat