sentimentul acela prelung,
atât de intempestiv izvorât în mine,
se oprise în prag
și se făcuse crisalidă
sau cuib mut de pasăre
în care aripile creșteau pe ascuns
mai ales în diminețile solitare în care
era atâta liniște că de acolo din interior puteai
să priveghezi nestingherit nașterea timpului,
noi geneze, alte apocalipse-revelații,
artere zbătându-se pe ecrane de pupilă dilatată
în uimire, într-o perpetuă neresemnare
... un cântec fără cuvinte
ce aluneca în el însuși,
încercând să se regăsească
pentru ziua aceea în care
toate pragurile desființate
aveau să bată clopotele pentru marea întâlnire