Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni
Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore
Și se făcea că visam și se făcea că eram trează și mergeam pe drumuri lungi, ninse
În sănii trase de cai albi spre inima ta, spre inima ta drumul e pavat cu litere sticloase
Orice cuvânt este de prisos, orice gând este ireal, se înaintează orbește, șoaptele
Se fac baloane de săpun care mă duc sus, undeva, nu știu, nu am apucat să văd
Înapoi nu priveam, totul era doar înainte, nu exista să privești înapoi, în povestea
De față ochii nu se pot întoarce în urmă, nu există urmă, nu există trecut, pașii
Pe care-i fac ard de la sine, siajul e pârjolit, dragostea mea este un praf auriu care
Iese prin pori și e luat de vânt așa cum e luat polenul, ne cuprindeam mai mult
Cu tăcerea decât cu brațele, brațele erau un fel de antene minuscule, încet, încet
S-au topit și dragostea era numai octave, un fel de Ierusalimul eliberat, un fel de far
Un fel de clopotniță undeva în depărtare unde nimeni nu o auzea, nimeni nu o vedea