cum țâșnesc din brazdă spre soare sufletele țăranilor
zici că sunt fire de grâu urcă pâinea în cer spre seară
seva pământului trosnind se revarsă în floare
și peste câmp mărșăluind de zor soldații
- fiii câmpiei mirifici plămădiți cu sudoare

poate că morile de grâu macină vânt
poate că iarba nu se mai înalță doar moare
și păsările trag uluitor o brazdă lată-n soare
o brazdă-n câmpuri trage tata
iar plânsul mamei grâul îl scaldă

prea multe zile mor
și prea mult timp am uitat
buimaci pe miriști pe sub soare
și zarea îngălbenindu-se subtil
sub pleoape
ploaia mușcă adânc din pământ
codrii de pâine urcând
în criptele cu îngerii reci căzuți
cu raza lunii înfipte-n ochi
iar cerul e cumva tot mai aproape.

Cum se înserează lumina și se face noapte,
e rândul meu și timpul să mă îmbrac în moarte.

- pietrele și nisipul pierzându-se în întuneric ochiul tulburat și stins