uneori cotrobăi prin sertarele minții după lucruri uitate
și oricât aș vrea să mi le amintesc dau rateuri
ca acul pick-up-ului pe discul de vinil uzat
atunci mușc cu furie peretele clepsidrei
eliberez de sub boabele de nisip fantomele trecutului
le dezgrop și alerg cu ele de mână pe holurile azilului de nebuni
în jur luminile se sting prizele se surtcircuitează de la ploile care mă urmăresc
pacienții acestei lumi sumbre mă privesc amorțiți
din celulele îmbâcsite de liniște
cineva îmi face cu mâna din scaunul electric
(sparg oglinda și fug mai departe)
bat palma cu umbrele
râzând în hohote
mă las purtat spre marginea prăpastiei
dar ceva mă oprește înaintea ultimului pas
(mai sunt câțiva metri până la următoarea moarte
cineva mă scutură de umeri
mă trezesc în așternuturile umezite de sânge
am învins din nou)
nopți la rând sufocat de coșmarul reîntoarcerii la locul faptei
mă simt precum un criminal în serie care și-a ucis moartea de mai multe ori
și acum e blestemat să suporte eternitatea clipei

mușcând peretele clepsidrei
mi-am otrăvit sufletul cu o supradoza de timp
mi-am prelungit agonia extazului într-o lume în care mi-a fost dat să cunosc frigul iubirii
căldura tăcerii
mângâierea singurătății
și tristețea fericirii apuse
gura mi s-a umplut de nisipul acesta cu gust de oameni
și nu mai pot să respir inutilul într-o lume a contrastelor
nu mai suport sclavia cărnii și putrezirea conștiinței