Mă dor urechile, dar cine ce să știe
Mă simt livid de-atâta timp
Îmi duc tot pașii prin pustie
Fără scăpare sau ceva în schimb.
Tăcerea e crescută din visare
Iar din război se nasc invidii
N-a mai rămas tot pur sub soare
Decât un gând și vreo câteva stridii.
Eu tac, tăcerea să m-audă
Și să mă cheme-n calea ta
Să fii în alb și să fii nudă
De tot ce-i rău și trist, aș vrea.
Zgomot e chiar și-atunci când ploi
Transformă ea natura într-un martor
În care el și ea, tot goi
Stau așteptând un gând amăgitor.
Nu-mi mai doresc nimic din el comunul
Cel supranatural e prea departe
Stau așteptând ca încă unul
Din gândurile tale, singur să se-ngroape.