între noi va exista, cândva, doar povestea fără de sfârșit
pe care o vei spune unei fetițe blonde
cu ochii cât groapa marianelor,
ghemuită în brațele tale

vei povesti
cum ea, domnița, trăia de la răsărit și până la apus,
într-un loc în care sufletele își pierduseră ecoul
și în jurul ei dansa o imensă singurătate
restul timpului era o penelopă care aștepta seara
venea ca un fel de moarte dulce,
îi îndeplinea ultima dorință
și o aducea înapoi în cuibul de pe umărul lui

cum el exista de la amurg și până la răsărit,
un sisif insomniac, măsurând zadarnic cu pași agitați
toate prăpăstiile care se nășteau între ei
tot dorul, pe care nici o clepsidra nu-l mai putea cuprinde,
nici un orizont nu mai era suficient de aproape ca să fie viu,
restul timpului, cavalerul era un lup depresiv și apatic,
așteptând mângâierea care-i lumina sufletul

vei povesti
cum erau condamnați să se atingă doar o secundă:
cât ziua nu era încă zi,
iar noaptea nu era încă noapte
definitiv

cum uneori, cei doi încercau să păcălească soarta,
răstigneau secunda luminoasă care îi aducea împreună
(ea nu cerșea-ndurare niciodată)
apoi alegeau noaptea ca aliat,
îi conturau cu cretă albă o lună și patru stele roșii pitice,
câte una pentru fiecare perete dintre ei doi,
să nu se vadă unde au străpuns-o cuiele nefericirii lor,
mâinile îmbrățișate construiau ambientul perfect
pentru atunci când diminețile vor galopa
fără să îi atingă,
fără să-i mai recunoască

la final vei alege să taci,
cu siguranță glăsciorul blond te va întreba nerăbdător:
și?? au trăit fericiți??
tu vei răspunde zâmbind trist:
never after!!!