pământul nu este rotund nu se rotește
în matca lui el leagănă feți argintii născuți cu chipuri către cer

apele nu curg ele visează croșetând albii în timp
talaz după talaz ni se desenează linii în inimă

soarele nu răsare îl răsar eu pe un petic banal de hârtie
sau tu când ținându-mi ochii într-ai tăi înalți surâsuri-curcubee

nu frunzele au nervuri, ci oamenii care ies dis-de-dimineață pe uși
cu riduri estetice pictate boem în colțul buzelor neascultătoare

nu oamenii au gânduri, ci fluturii
aripile lor proiectează în luminile de la pieptul nostru
reflecții filosofice niciodată perimate

nu mâna mea le scrie. e creanga de copac
în năvălirea de-o secundă rătăcită în coroane
ea ne aduce talerul de mâine cioplit în lutul zilei de azi

nu zâmbesc eu. pietrele învață să nu mai fie împietrite
cântece de dor gurile lor știu să șoptească mai bine ca oricine

nu eu plâng blestem surâd mint frumos strig în hohote de râs
ele cuvintele inventează în prag de uitare neuitarea
pecetluită în diminețile care ne prind pe amândoi robi ai aceluiași embrion

nu eu iubesc. merele-n pârgă se-ndrăgostesc iubesc agonizează mor
o iau mai apoi de la capăt fără să ne mai întrebe pe noi dacă…

nu eu te chem. eu vin la chemarea ta de dinainte:
numărăm firele de iarbă verde firele de iarbă uscată

s-au aprins felinarele am mai scris un poem