cînd te gîndești la ea îți vine să pui nume tuturor picăturilor
de ploaie. pe de o parte fiindcă și ea-i o picătură de ploaie,
apoi fiindcă deși seamănă atît de mult între ele, nu-s nicidecum
la fel. iar pe ea n-ai cum s-o confunzi vreodată cu vreo altă
rusoaică, sau o altă nemțoaică, sau o altă româncă, sau o altă
ploaie, de oriunde-ar fi.

și cînd plouă, plouă
cu mai multe marii, cu mai multe ioane, cu atîtea alexandre
sau atîtea florentine. numai fără ea plouă, și al dracului de tare
plouă, că pămîntul se îneacă și n-ai cum să fii altfel decît prizonier
în cea mai teribilă secetă, ca o sămînță neîncolțită într-un deșert
ce-așteaptă o viață întreagă o singură picătură de ploaie
să prindă rădăcină.

iar ea, picătura de ea, filtrează prin trupul ei transparent în fiecare
dimineață razele soarelui și știe că nu e niciodată același soare:
în fiecare zi vine altul, mereu altul să strălucească. numai acela
care să strălucească puțin, numai puțin în inima ei, cît să-i facă
mai ușoară căderea, doar acela nu apare. și-atunci ea, picătura,
stă să cadă, așteaptă să cadă

deasupra noastră așteaptă să cadă și noi, însetații, ne uscăm
mai întîi mai puțin, apoi tot mai mult, pînă rădăcinile noastre
uită gustul pămîntului, uită gustul iubirii, uită gustul vieții,
și-atunci ea, picătura, draga de ea, se usucă și ea. și cînd plouă
plouă ca-ntotdeauna melancolic și trist, fără-ncetare plouă,
fără de ea.