Þup! se zbenguia afară,

Ca-ntr-o caldă zi de vară,

Zvăpăiatul Brumărel,

În târlici și ilicel.

Nasu-i curge, s-a-nroșit,

Strănută și a tușit...


Mama-Brumă, griji își face.

-Brumărel, vino încoace!

Ah, nici fes nu ți-ai luat,

Știu că ești pui de bărbat,

Dar și bărbații voinici,

Nu ies toamna, în târlici!


Năvălise spre portiță,

Cu obrajii de brumiță

Și mâinile înghețate.

Cu trei frunzulițe late,

Se căznea să-și șteargă fin,

Năsucu-i ca de rubin!


Mama-Brumă, deh, e mamă!

Îl șterge, de bună seamă,

Și-l mustră pe Brumărel:

-Ãsta-i timp de ilicel

Și târlici? Uf, ai răcit,

Zburdalnic nesăbuit!


Dârdâind, prins de frisoane,

Parcă vede două mame,

Când i-a dat să soarbă ceai.

O frunziță de susai,

I-a pus-o pe frunte, rece,

Și febra ușor, îi trece.


În zori s-a înzdrăvenit,

Dar umblă înfofolit.

Să spun, ori nu?... Tot vă zic!

Cât o fi el, de voinic,

Nu mai iese zăpăcit.

Ce-i plăcut să fii răcit?