Tulburat și închircit,
Privind codrul sărăcit,
Ceru-i mohorât, ar plânge...
Norii-fii în brațe-i strânge
Și le pune botoșei,
Îmblăniți, cu motocei,
Și în taină le șoptește:
-Brumărel deja, domnește!

Plopul, ulmul și un tei,
Năpădiți de-un vânt holtei,
Fără țel, copii, soție,
După zburdul din câmpie,
Înspre ei s-a năpustit,
Ca un hun, ca un smintit;
Și a scuturat din zbor,
Frunzulițe, mototol!

Mlădiind morocănos,
Ulmul, cu un ram în jos,
Mai c-ar vrea frunza să-și strângă!
Ramul parcă-i mâna stângă,
N-a izbutit să o ia!
Frunza veștedă jelea,
Cu mici lacrimi stacojii,
Galbene și rugini...

Plopu-n semeția sa,
La tulpină-și aduna
Covoraș strâns cu migală,
Din frunza de astă vară.
Mâhnit că-i persecutat,
Foșnitor, ușor plecat,
Presăra și croșeta,
Ce a fost verde, cândva...

Tot lovindu-și ramul gol,
Nostalgic, cătând spre sol,
Teiu-și aranjă ținuta,
Că o cioară ca cucuta
De amară-n vorbe seci,
Îi zvârli: - De-acum în veci
N-o să mai fii arătos,
Toată fala-ți stă pe jos!

De rănit, n-a ripostat!
Cine e mai vinovat,
Vântul, vitregindu-l iară,
Ori îndoliata cioară?
Și în fremătări de dor,
Văzu frunza, cum din zbor,
A pus căpșorul fin,
Jos, cu foșnet, cu suspin,
Pe un smoc de urâciune,
Și cu plapume de brume,
S-a-nvelit și doarme dusă,
Doar de umezeli pătrunsă.