Iertarea e un exercițiu
de ascuțit pasul și pântecul sufletului:
scurgi sudoarea din visele sterpe
și rămâi cu zâmbetul agățat în zadar.
Pe alei poți culege
somnul copacilor rupți.
Mai aproape de pași însă,
asfaltul nu e decât un detaliu
de a despărți cotidianul pe treceri.
Seamănă uneori cu viața
când își împarte poveștile pe anotimpuri.
unele sunt iubiri neâmblânzite,
altele doar simple permisiuni la zbor.
Numai Dumnezeu poate să descalțe
toată dorința din trupuri,
să dea nume suturilor craniene
și gust fertil ierbii.
El pătrunde mereu în suflet:
la colțuri de anotimp
sau prin ochii deschiși ai rugii.
Și undeva mai deschide un cer
iertărilor toate,
mai dăruiește aripi albastre iubirii.