Încerc să nu-mi dau sufletul meu blând,
Când trupul se simte de foame răbdând,
Când iadul taraba o-ntinde în somn,
Plătește-n arginti doar păcate de om.

Mă-nvârt, rușinat, cu privirea-mi rănita,
Și fruntea-mi căruntă tresare înfrântă,
Mă am doar pe mine și sufletul meu,
Și-aici unde-s eu, nu mai e Dumnezeu.

Încerc să mă mișc, dar picioarele-s surde,
Le urlu porunci, ce au pleoapele ude,
Refuz să m-ascult, sa rămân fără suflet,
Dorința de-a fi, se trezește cu-n urlet.

Mă scol, recitând rugăciuni tremurânde,
Zbatandu-se-n lăcrimi pe buzele crude,
Și-o cruce albastra se apleacă spre mine,
Și-mi spune, șoptind,că-i născută din tine.

Îi cânt o balada, pe mine s-adoarmă,
Să-mi fie și scut, și rugă, și armă,
Și noaptea-și ascunde rușinea ei mută,
Iar crucea îmi doarme in brațe, tăcută.