Sunt tot mai departe
de zările timpului nesfârșit,

prin fibrele subțiri ale nervilor
îmi tremură influxurile sorții.

E tot mai adâncă fântâna,
deasupra de albastrul izvor
prin care fulgerul apei urcă
mai mult decât gândul la cer.

În ochii mei ferestrele nopții
se deschid singure spre stele
și numai somnul ori moartea
le pot închide.