Îngenunchiat în noaptea grea,
Am luat o brazdă de pământ,
Într-o tăcere de mormânt,
O las să plângă-n mâna mea.

Mustește dragostea-n țărâna,
De parc-ar fi un nor apos,
Ce-n stropi de șoapte,drăgăstos,
Îmi cere-n palme să-mi rămână.

Îmi spune-apoi să o ascult,
Să îmi aplec spre ea privirea,
Căci noaptea-mi murmura iubirea,
Pe pleoape,cu-n sărut adult.

Și brazda prinse chip de fată,
Cu buze de culoarea sânge,
Și noaptea se opri a plânge,
În ochii ei de răsfățată.