în vis timpul nu te mai așteaptă și începi să alergi spre niciunde,
într-un efort care te consumă total,
înțelegi doar că vei rămâne în curând fără aer ,
ca unui atlet campion înainte de finish, inima îți bate brambura,
atriile se privesc între ele mirate și tac, devin pur și simplu decorative,
nu mai au nicio valoare: nici sentimentală și nici anatomică,
pulsul îți e razna și arde, tâmplele-ți urlă-n urechi să fugi,
oriunde, cât mai departe și cât încă mai poți.

tu alergi, visul te strânge de gât până când respirația îți e doar un șuier,
un s.o.s pe care nimeni nu îl mai poate descifra,
ești un străin în propriul tău trup, te privești înăuntru buimac,
nu înțelegi de ce nu-ți mai pasă că linia de sosire e un țel
pe care-l atingi doar când te evapori afară din tine,
nu-ți mai dorești nimic, ea nu mai vrea nimic de la tine,
nedorințele voastre sunt siameze doar când iubirea face din ea
o femeie aproape solară


în zori, liniștile se clădesc singure într-un zgârie nori, fără ferestre,
fără speranțe, aici nu mai flutură batiste, nici albe, nici negre,
o furie oarbă și tristă te face să rupi aripile iluziilor ce abia s-au născut:
,,mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește”....,
zâmbești când ești condamnat la moarte prin singurătate,
alegi să taci, epitaful tau e scris demult:
,,Aici se odihnește cel care a facut primul pas înapoi,
atunci când drumul a devenit mult prea îngust
pentru două inimi!”