are sufletul gri
și flecuri metalice
(pentru aleile nepietruite
din orașul iubirilor tomberon)

în fiecare dimineață
cu singurătatea la braț
își bagă dezinvoltă
toate picioarele ei lungi
în albastru
și numără
(din nou) gropile
din trecutul său și de pe bulevard
până la metrou

se îngroapă cu mulțimea grăbită
spre nicăieri
să adune ochi lipitori de pulpe
(căprui verzi dar mai ales albaștri în ton)

uneori
câte un trup viril
rămâne târât de ochii de pe coapse
iar femeia cu pantofi albaștri surâde
îl lasă acolo toată ziua
izbit de scari
de semafoare
de copaci

doar noaptea
în patul ei
îl eliberează
(cu desfăcătorul de ochi)
și îl lasă să o cutreiere
filantroapă
până dimineață


(nici unul încă nu a supraviețuit)

și femeia cu pantofi albaștri
se încalță din nou
să caute ochi
(prin metrou)