o pasăre măiastră, cafenie și albastră
cu smoc de soare-n cioc și inima-mi în gheare
cu mulți ani ce aleargă-n față
către apă, către cer, spre viață
cu visele atârnate pe balustrade
plutește pe șosea;
de ce nu mă iubeși?
cărând un munte-n spate
umezind cu picături sărate
cerneala acră
și tot
nu scap de frunze și petale de cherestea
ce cauți tu în lumea mea?

plin de zestre urâcioase
cu tristețea în palmă și în cană
ca o floare de tramvai
sugrumată de acest trai;

clarvăzător de moarte
al meu drag coleg de cherestea
a văzut lumina stinsă în reflexia mea:
de nu ies din a ei ceață
sufletul îmi va pierii în noapte;
ochi de șoim la tine-n gând
pe ici pe colo cu mâinile încleștate
mi-am pierdut clipele toate
plutind în degradare
ți-am urmărit faptele toate
și ți-am inserat ale mele șoapte
să nu te pierzi de mine,
doar pentru tine
faurindu-ți făr-de rău povești
și te mai întrebi
de ce mă iubești...