motto: cândva voi cârpi cortina cerului spartă
în prea multe locuri
stelele-s doar găuri în ea
prin care răzbate Soarele

voi dormi pe un cub de gheață în așternuturi înalte și oarbe
acolo toți suntem despuiați de nume și patimi
ni se dă doar un petic de gol în marele gol
să-l umplem cu adevărata așteptare apoi

degeaba mai murim dacă nu vedem în asta un rost
mă vor pune să irig răsaduri de sunete
cumva să repar păsări demontate de copiii ploii
sau să am grijă să nu se brânzească niciun strop din Calea Lactee

într-un târziu definit altfel acolo
arhitecții absurdului îmi vor cere să justific fiecare secundă
pierdută în viața de om și abia atunci îmi voi da seama
că de fapt doar aici pe pământ ceva s-a-ntâmplat

și tot întâmplatul mi-l vor da cu dobândă
numai dacă Enormul va da vreo amnistie ceva
nu voi mai fi pus iarăși în nume și patimi
ci doar să fiu ucenicul unui sunet mai nalt