Sylvia Plath vorbește despre un superb buchet de lalele roșii ca de o pată de sânge dureroasă și eu încep să simt cum cerul albastru, perfect, de vară, îmi intră în ochi.
Dumnezeu a zis să se facă vară și nu știu cine o să ne ierte pentru păcatul capital de a sta închiși în noi acum.
E o dimineață însorită de mai și migrena existenței tale obsedante îmi începe ziua ciudat.
E liniște acum. Prea liniște aș spune. O cafea rece și o țigară fierbinte care îmi arde un deget. În realitate timpul se scurge sumar, sufocat de o trecere febrilă, forțată.
Poate într-o zi mă voi trezi ca în diminețile din copilărie, cu nimic altceva mai bun de făcut decât să respir și să mă bucur.
Însă dincolo de simplitatea incompatibilă a celor ce persistă, totul e amăgire, minciună, lașitate, comoditate, frică de singurătate.
O, hai să nu luăm totul în tragic. Îmi amintesc zâmbetul tău atunci la plecare și merg să-mi încep ziua în pace.