femeia care ucide prunci
din inimă să o arunci

raționalizezi târziu,
întâi numeri plopii și nu te miri că sunt întotdeauna impari,
îți numeri pașii, dar, iată, tot nu te miri că pot încăpea într-un oraș
care te absoarbe,
care te mestecă plictisit,
aștepți ca umbra să-ți iasă în întâmpinare,
iată companionul meu fidel, iată sufletul meu pereche,
nu mă părăsește nici după moarte,
nici după ce sângele se subțiază
precum lumina, în ger

îți imaginezi un furtun care aspiră
fiecare fărâmă din cel care voiai să fii,
îl vezi cum scormonește după fiecare parte din tine,
cum îți cotrobăie după oase și suflet,
e-hei, mamă,
copilul acesta ar vrea să adoarmă,
atunci te transformi într-un ochi care urlă că nu vrea să mai vadă,
n-u-v-r-e-a-s-ă-m-a-i-v-a-d-ă,
e un ochi de ciclop, oo, câtă uimire
poate încăpea în el și tot aștepți ca lacrimile lui
să umfle un fluviu

te faci tot mai mic începând de la mâneci,
te faci tot mai mic începând de la glezne,
te întrebi dacă e de ajuns
să poți încăpea sub ziduri, sub tencuiala lor
care îți promite o îmbinare atât de perfectă,
o strângere atât de cunoscută,
un aer atât de rece, de calculat

nu moartea te sperie,
ci groaza că ești ultimul supraviețuitor
dintr-o specie care ar putea trăi veșnic

și uite femeia care ucide prunci,
și uite pruncii cum se subțiază-n ger