... și-am înțeles că e mai bine
De tine cât mai repede să uit.
Și-am înțeles că se cuvine
Să las în urmă și să pierd
cuvinte nerostite – oceane suspendate,
o rătăcire-n noapte,
sclipiri de vis în șoapte
sau pasul cel stingher alunecând departe,
în zaua nins-a ierbii sau în porniri deșarte...

Tu știi? Eram atunci cu tine în gândurile-mi toate
Și împleteam divine secunde-mbrățișate.
Cântam în harpa vremii și-a îngerilor liră,
Știam că nu-i decât un vis, dar eu... visam departe:
Mă agățam de cerul 'nalt, de-a ta privire,
Știind că el se poate topi-n nemărginire,
Ca să-mi aducă-n dar zăpezile agreste,
Noianele de aștri sau neuitări celeste.

În iarba poleită de tainici licurici,
În zvon de dimineață, în laiuri de furnici,
Creștea spre cer o rază, o tainică lumină
Trimisă sa aștearnă o punte sibilină.

Și-așa, în dorul clipei, uitasem eu de mine
Căci eu eram... departe, pierdut-adânc în tine...
......................................................................

Se zvârcolește timpul în clopotul de-aramă
În drămuiri de-o clipă grăbind să ceară vamă.
Și ninge-n amintire poveste de demult:
Tu ai uitat de toate, eu nu pot să te uit.