se întâmpla ora douăzeci și unu într-un colț anorexic al camerei
unde iubirile se intitulează de fiecare dată
când urmează la rând
să fie orașe

brusc am realizat că felul în care pășeam
era de o vechime imensă în pantoful unui alt om
căruia nu-i înțelegeam umbra din chip
nici parcările crescute în ochii înșirați
până la ultima crimă

nu mai știam dacă numele meu a fost vreodată locuit de o figură de stil
sau de un perete oarecare
pielea i s-a domesticit oricum
după atâta nedescris

au trecut aproape douăzeci și două de cuvinte peste mâna stabilită să iubească
camera murise de câteva minute
a învățat chiar să putrezească
dintr-un moment în altul
când luptele de stradă și-au pierdut mințile cu mult înaintea baricadelor

tăcerea îmbibată picura subtil
din tavan