ce-ai zice
să fugim pe străzile astea, departe de lume/ cât mai departe de noi
să ne strângem de mâini și să
nu știm de fapt, încotro vom mai merge, să privim lumea
în ochi, mai apoi, să ne privim pe noi, doar așa/ ca și cum am soarbe apa unui pârâu
ca două vietăți însetate de viață, să adulmecăm surâsul torentului
transparența și tumultul aceleiași zile/ umbra ce se unește
cu marea, albastră și calmă, dar, mai tot
timpul sălbatică și tăcută
să ne luăm la întrecere alergând printre oameni
doar noi și soarele gras/ să ne mânjească
cu privirea lui hâtră, luminându-ne drumul parcurs
ba nu. poate stelele printre pietre
ca două bucăți de lumină/ strălucind alte zâmbete palide
noi/ întinși pe mijlocul străzii, plus dunga continuă
ce ne desparte de timp/ plus mâinile tale căutându-mă/ jumătatea mea plus
jumătatea ta/ ca două picături pe asfalt
să descoperim ce înseamnă tăcerea
poate atunci am să îți spun despre rochii/ iar tu, cum se face un nod la cravată
mulată pe trup/ și nodul binecuvântat de răspunsuri, ori,
poate, că snooker-ul se joacă totdeauna în doi
și nimic altceva