Am început un poem care nu era nici pe departe un inventar al stărilor, al iubirilor
Doar un gest reflex la fel cum deschid televizorul sau pun ibricul de cafea
Am luat o pagină nouă ca pe nu măr proaspăt din fructieră și am mușcat cu poftă
Am mers la nivelul pământului ca toți oamenii, m-am gândit la multe, la vară, la concediu
După o vreme m-am oprit râzând, nu mă gândisem la tine, de obicei fiecare
Ieșire în larg era cu tine, de vorbă cu tine, de mână cu tine, acum am fost singură
La un moment dat am văzut un om spălându-și mașina și mi-ai apărut subit în minte
Deși nu-mi ești nici tată, nici frate, ceva ne aseamănă, nu sângele ne ține în viață
Multă vreme mi te-am închipuit ca pe un suveran care locuiește într-un palat
Ți-ai lipit corpul de-al meu și el a rămas acolo în carnea mea ca o tumoră
Perversă care nu se vede cu ochiul liber dar care mă mănâncă de vie fără să știu
Ești în mine și eu sunt mai înaltă, mai împlinită, duc cu mine încă un om
Respir mai mult, dorm mai mult, visez cât pentru doi, uneori te mai trezești la viață
Și ștergi prin pieptul ca și cum ai vrea să vezi printr-un geam, aici zace un om care
A crezut că poate fi fericit, sună ca un epitaf, dar nu ai murit, trăiești în mine
Vezi prin ochii mei, simți prin mâinile mele, pe măsură ce scriu scot ceva din mine
Un poem, un organ, uneori pe tine, mașinile trec, câinii vin și ling balta de sânge