ABIS




[ VIII ]




Ne cântă doina, dulcea noastră cucuvea; în taină, la mormânt.
O cruce se închină-n umbre și lacomi demoni, supunând -
Ah, cum se pierd blestemele lunii! Ca tine, iubito, suspinând...
Departe de mine... cu iadul, fremătând, de-al nost deznodământ...




Eu nu mai am lacrimi. Doar ale tale, din inima-ți încinsă, mai coboară,
Chemându-mă, din umbre reci, să sting în veci abisul ce ne înconjoară -
Iar doina s-o stâlcesc, în lumânarea stinsă, sub rama de-oglinjoară,
Cu taina magică ce lesne-ți simte... însângerata, frânta-ți aripioară...




ˆTh3Mirr0r




Din colecția/secțiunea "Nitrat de Argint"