În vremurile vechi, precum se știe
Luna și Soarele erau despărțiți, pe vecie
De porțile solstițiare
Deva-yana sau Poarta Zeilor
Pitr-yana sau Poarta Strămoșilor
Aveau două sărbători distincte în calendare.
Luna, căreia i se zicea și Alba
Era sărbătorită în zi ultimă de noiembrie, ca dalba
Drept crăiasă a zăpezii Eftepir sau Luminoasa
Iar Soarele, Aplu, adică Roșu și mare cât casa
Era sărbătorit în zi de februarie douăzeci și patru
Drept cel beat de dragoste, dintre ea-fata și el-băiatu
De unde a apărut pe loc și Dragobete
Adică el-Soarele sărutând la ele-fete.
Prima decadă a lunii mai
Odată cu răsăritul Pleiadelor pe plai
La primul An Nou al omenirii
Luna era, deja, Crăiasa Florilor, a înfloririi
Dar tot Alba, de unde și „florile d’Albei”
Omagiată în colindele cântate Albei
Iar Soarele își asumase gloria, destinul
De a fi „arat și semănat primul”
Drept pentru care era sărbătorit
Prin colindul scandat „Urătură”, pe bună dreptate numit.
Dar în prima zi de martie, în ie
Logodna cosmică reînvie
Desăvârșită prin Nedei, în vară
La întâi de martie ce stă să-apară
Și se consacră prin mărțișor
Unind Soarele și Luna, prin „frânghia” alb-roșie, de dor.
Realizată prin complementarități sinusoidale
„Frânghia” are semnificații epocale:
De Arbore Cosmic, cu crengi aminerale
Stâlp al Pământului, ce poate să susție
Viața pe Pământ sau cine știe
Sau Arborele Vieții, a cărei genealogie
E făcută pentru cât va fi să fie.
Simbolistica inițială e sacră
Ea refuzând priveliștea cea acră
A unui singur deslușit, deci ea formă banală
Ce nu e credibilă pe axa stelară
În favoarea unei armonii de semnificații
Menită a permite intrarea în grații
Între ea Luna, cu marasm de iubire
Și el Soarele, cu pretenție de desăvârșire.