să calci temător,
să ți se îndoaie genunchii,
dumnezeu are și el dracii lui, are temeri,
tot ce vrea e să fie la fel de liniște ca la facerea lumii,
nu-ți flutură velele și abia mai respiri,
sub tălpi, strada să devină un râu în care te afunzi,
un râu cu pești care au o sete imensă,
care au o foame imensă
de sânge, de carne,
de ce-ți lipsește,
cât să crezi că tot ceea ce e de ajuns
nu e niciodată suficient

într-un oraș pe care-l vezi prima oară,
ca și când nu tu, ci numai ceea ce reține memoria,
ceea ce absoarbe, cât să nu te simți rătăcit,
o, da, temător calci,
iubirea e totdeauna desculță
și câtă neliniște ascunde
fiecare pas care poate fi ultimul din tot acest șir,
din aceste vaiete ale tuturor femeilor
care te-au păstrat
în cutiile unde-și împachetează păcatele,
unde-și ascund secretele care le fac să roșească,
unde-și ascund
toate dorințele care le-au făcut să ardă
direct din limfă, din oase

dumnezeu are draci
și arde și el,
e o țigară care fumegă atât de exact,
dincolo de pereți,
în inima care încă știe să facă back-up,
ar putea, într-un gest încărcat de revoltă,
să-ți șteargă memoria,
să-ți șteargă trecutul,
s-ă-ț-i-ș-t-e-a-r-g-ă
picioarele cât să rămâi orb pentru ultima oară
și de ceea ce iubești să te lepezi,
băă, tu ești un om care ar putea să locuiască
între aripile unui fluture,
direct în zborul lui atât de difuz,
în scorburile din care asudă pădurea, în mijlocul verii,
într-o cămașă de forță
unde același dumnezeu e ba cataleptic, ba furios
și nici nu mai știe dacă ziua de mâine
mai are vreo importanță dacă va mai veni