se poartă tot mai mult suferința întoarsă pe dos
ca o țarină plânsă de scaieți înțărcată cu maci
care țes cea mai desăvârșită haină a minciunii

ne e teamă să ieșim din ghearele singurătății
născocim cuiburi să țină cald orgoliului din găoace
îmbătăm simțirea cu deșertăciuni
inventate în miezul nopții
de ursitoare venite cu rădăcini de munte
să descânte începutul unui drum
cu tălpile goale prin iarba necosită

ne vindem oricum oricui din nevoia de lumină
fără să știm că astfel golim vistieria dată la naștere
în urma noastră copite de cal neîmblânzit
mușcă zborul olog al porumbelului

tăcută ca o catedrală rămâne inima
în care se izbesc rugăciuni înălțate
de un pescăruș cu marea între coaste


(5 martie 2013)