Cât de necaz mi-e, că de-o să dispar
Voi lua cu mine în unicat lumii imagini
Și sunete nu vor mai fi din corul planetar,
Ce le-am doar eu în timpanu-mi fără margini.

De pier eu, sigur piere o întreagă omenire,
Cum n-a văzut-o nimeni altul, al meu tablou,
Pictat cu acetatul de colină de-a mea fire;
O prismă ce întoarce viețile-mi apuse, ecou.

Am un carrefour de trecători pereni prin minte,
Cu holograme plină; apar și redispar blajin,
Cu glas cu tot, mișcări cu ochi lucind, cuminte...
Când câte unul, câte doi, zâmbesc și pleacă, vin...

Sunt seva mea lucindă, serul meu sangvin,
Ce curge, îmi spală ce-am memorie eternă,
Cât îmi va fi, a mea, cât încă-i sunt cămin...
Că mi-o descopăr eu, în negru, c-o lanternă.

Ce multe-mi vor pieri de-al meu eter palpabil
Ce numai eu ating, e propriu’, al meu feeric...
De mai găsesc, arar în noianul execrabil,
Un suflet ascultând necazul meu... vreun cleric...

... Din sputa mea de gel, ce-o țin pe gât... Din sferic...
30.07.2012