Ne căutăm emoțiile, ne adunăm gândurile
Dar privim și la cei din preajma noastră
Poate prea din preajma noastră. Rândurile
Se strâng când este vorba de cei foarte dragi, și-n glastră
Ne privim sufletul cu acel binoclu al conștiinței
Ne măsurăm faptele cu stetoscopul îngăduinței
Dar nu uităm că iubirea apare, se hrănește și dispare
De nu știi să îi întreții focul, de uiți ce el în suflet are
Iar atunci când este în faza terminală, te întrebi într-o frază banală:
Mai poate exista resuscitare, sau ceea ce e mort, moarte are?
Irepetabila povară se frânge în depărtare
E el simbolul pierdut al unei iubiri trecătoare
E starea de beatitudine inițială, dar e și suferință finală
Doar renașterea în ființă, în stare, mai poate a-ți oferi o scăpare.