alergai cu tălpile goale pe scoarța copacului
în spate cu mine-ntr-un sac țesut din poeme
sudoarea ta cu iz de chanel și degete
mișca sârma pe care-mi exersam moartea
un număr perfect îmi spuneai când pe umărul tău alb s-a așezat cioara

m-am legat de sârmă cu pletele
am scos mâna dreaptă afară
degetele erau înghețate dar simțeau ciocul ascuțit
și-ți strigam să urci pănă cioara nu va termina
ai oftat doar că-mi amânam puțin moartea

sacul s-a umezit de la rana-ți din talpă
cu ciotul am scos din buzunarul drept betadonă
ai țipat că te ustură Doamne am zis
oprește-te o clipă mai ai puțin pănă-n vârf
de ce atâta grabă

pe-o creangă cioara sătulă privea încruntată
cum îmi reluasem exercițiul pe sârmă
ai tușit
cu mâna rămasă întreagă ți-am mângâiat spatele
te-ai smucit
sacul cu mine s-o oprit într-altă creangă
m-ai certat că am căzut și-ai țipat ca din gură de moarte la cioara
ce-a legat sacul c-o aripă și-a zburat cu mine spre vârf
n-o arunca tu spuneai
așteaptă
vreau eu să-i fac vânt
..........................................................................
pe pleoape lacrimi de pasăre neagră
copacul se clătina de fuga ta nebună spre moarte
ce ai cu ea a întrebat cioara mirată
mi-ai smuls ultima mână și-ntr-un hohot de râs...
...doar așa nu vor mai avea din ce să-i crească aripi pe lumea cealaltă
....................................................
scriu pe umărul drept cu cioara care s-a sinucis de milă
nu știu dacă sunt alt om sau umbră aici plouă
mai am câteva rânduri să termin
și-ți voi trimite povestea printr-o zodie nouă

Ileana Popescu Bâldea
Reims 4 februarie 2o14