Iarnă de eroină
(in memoriam Lt. post mortem Aura Ion)

Iarna ta e-un basm ce doare,
Tragedie de erou
Prins în neguri de ninsoare
Ca un punct într-un halou...

Iarna ta e o trișoare
Din al morții alb cavou
Sânge alb de Timișoare
Transformate-n cazinou...

Iarna ta e-o bocitoare
La mormântul vechi și nou
Unde totu-i alb și moare
Pe al lumii alb platou...

Iarna ta-i nemuritoare
Ca-ntre ghețuri un cargou,
Ca o stea strălucitoare
Într-un ciob de bibelou...

Iarna ta e-o călătoare
Singură într-un metrou
Spre tărâmuri viitoare
Fără stații și depou...

Iarna ta un balansoar e,
Pas nostalgic de tangou
Într-o veche închisoare
Pe zăpezi de trist ghetou...

Iarna ta e o splendoare
Ca un vis dintr-un tablou,
Amintire și candoare
Din al timpului ecou.

Iarna ta e ne-culoare
De albuș cojit de ou,
Derdeluș de dor și-ardoare.
Alb cearșaf dintr-un trusou...

Iarna ta-i veche oroare
Într-un timp cu totul nou...
Unde totu-i alb și moare
Pe al lumii alb platou...

Iarna ta e o scrisoare
Ultima, pe un-alb birou,
Și tu albă de paloare;
Albă nea în alb furou...

La polul amăgirilor

La polul amăgirilor tot voi,
Iar noi tot flămânzind și goi,
Tot neam de foci și pinguini
La gheara urșilor haini...

La polul fricii-nfrigurați
Și zi de zi amenințați,
Tot neam de foci și pinguini
La botul urșilor-rechini...

La polul luxului de-a fi
Săraci, bolnavi și încă vii,
Tot neam de foci și pinguini
La gheara urșilor meschini...

La polul umilinței stând
Încremeniți și înghețănd,
Tot neam de foci și pinguini
La mila urșilor vecini...

La polul iudelor vândut
Pe un amăgitor sărut,
Tot neam de foci și pinguini
La ura urșilor creștini...

La polul urșilor polari
Peste siberii de calvar,
Tot neam de foci și pinguini
La prada urșilor străini...

Eu fulgul tău, tu fulga(!) mea...

În dansul fulgilor de nea
Te-aș invita la dans duios,
Să îți fiu fulg, tu fulga mea,
Dansând să ningem mătăsos,

Eu cel mai cel, tu cea mai cea...
Dintre toți fulgii ce vin jos
Precum mici fluturi, stea cu stea,
Doi fulgi din fulgi de puf pufos

Eu care fulgui cum vei vrea,
Tu care fulgui mlădios,
Eu fulgul bun la vreme rea...
Tu fulgul tandru, drăgăstos,

Ne vom iubi și vom cădea
Ca doi nebuni, prelung, frumos,
Pe alba lumii catifea,
Topindu-ne plăcut, sfios...

Suntem oameni de zăpadă

Suntem oameni de zăpadă,
Într-o lume de nebuni,
Scoși cu forța la paradă,
Ale morții legiuni...

Suntem oameni de zăpadă,
Un convoi funest, stingher,
O fatidică cireadă
Împietrind în mers de ger.

Suntem oameni de zăpadă
Într-un nesfârșit ghetou
Strânși pentru apel grămadă
Fără șapcă și mantou.

Suntem oameni de zăpadă
Într-un lagăr ucigaș
Așteptând în frig la coadă
Rația de arpacaș.

Suntem oameni de zăpadă
Procurată din import,
Luată de la noi drept pradă
Și adusă-n alt transport.

Suntem oameni de zăpadă
Între capete de pod
Condamnați la cruciadă
Și sinucigaș exod.

Suntem oameni de zăpadă
Până într-o zi... Curând
Vom porni în marș pe stradă,
Sânge alb de nea vărsând...

Fluture-fulg

Ești fluture cu aripi de zăpadă
A nostalgiei iarnă o străbați
Prin pânza fulgilor în cavalcadă
De azi pe mâine zbori, te zbați...

Þi-e teamă să rămâi, de ger ți-e teamă,
De amintirea viitoarei primăveri,
De moartea ce în visele-ți te cheamă,
Te temi de zboru-n cerc de azi pe ieri...

De-aș fi un suflu cald de lumânare,
Cu un sărut fierbinte, să nu cazi,
Te-aș dezgheța în zbor, ți-aș da suflare.
Din rația de mâine ți-aș da azi...

Și te-aș atrage spre a mea lumină
Să te dezmierd și cu extaz să te-mbăiez
În băi de mir, de vin și-adrenalină,
De ieri spre mâine azi să te păstrez...

Iarnă rebelă

În sufletu-ți cupă, iubito, mă toarnă
Și bea-mă în seri de clinchete sparte ...
Când viforul șuieră-n sobă și-i iarnă...
Eu la un pol, tu la polul opus, prea departe...

În sufletu-ți ceară prelung mă topește
Lumină să-ți dau, să-ți fiu lumânare
Când ninge cu dor și în noi viscolește,
Eu fulg într-un nor, tu în altul în zare...

În sufletu-ți harpă mă cântă, mă frânge
Cu note de fluturi din nea de dantelă,
Ascultă cum vântul disperă și plânge...
Ecoul sunt eu, tu suspinul din iarna rebelă...

Ninge-mă

Azi, iubita mea frumoasă
Rătăcită într-un nor,
Ninge-mă și fii pufoasă,
Fulgul meu de nea și dor!

Azi, iubita mea furată
Și ascunsă în văzduh,
Ninge-mă nevinovată,
Ești mireasa mea de puf!

Azi, iubita mea cernită,
Viscolește-mă molcom
Ninge-mă, fii fericită
Să-ți fiu din zăpadă, om!

Azi, iubita mea cerută
Drept tribut de vamă grea,
Ninge-mă și mă sărută,
Îngerița mea de nea!

Azi, iubita mea prelinsă
Printre fulgi și fluturași,
Ninge tu, cea mai neninsă,
Doliu alb peste oraș!

Tu, fulg de om

Tăcerii, totuși, nu te-aș vinde ca pe-o pradă,
Iubita mea din fulgi de înger și zăpadă,
Din fulgi de păpădii, din fulgi pufoși de pernă...
Tu fulg de om, eu fulg de aripă paternă...

Nici nebuniei de o clipă nu te-aș duce
Ofrandă a iubirii de-o clipă ce seduce
Și-mpinge în prăpăstii călău și condamnat,
Tu fulg de om, eu fulg de șoim vânat...

Și nu te-aș da pe-o umbră de himeră
În așternut de sticlă, ca-ntr-o seră,
Și-n colivii de aur să te țin, ca-n turn,
Tu fulg de om, eu fulg de liliac nocturn...

Dar te-aș închide-n somn noapte de noapte,
Te-aș fereca într-un ecou golit de șoapte
Și te-aș iubi tăcut ca pe-o minune vie
Preț de un vis de fulg și mi te-aș vinde mie...

Când ninge peste lume

Și îngerii, iubito, când ninge peste lume
Dar nu cu morți și jale, se țin de râs și glume,
De șotii și de joacă, și ei se zbenguiesc...
Se bucură-n zapădă, se bat, se tăvălesc...

Și îngerii, iubito, când fulgii cad din perne
De puf de păpădie lăptos ce cerul-l cerne,
Sunt veseli, se răsfață și-s fericiți că noi
De fericire plângem și râdem amândoi...

Și îngerii au îngeri, iubito, au îngeri păzitori
Cum eu te am pe tine, și tu pe mine, ori
Cum Dumnezeu ne are în albe universuri,
Copiii Lui fiind, crescuți în puf de versuri...

Tu nu m-ai nins

Ninge cu pitici și zâne,
Cu scântei de șemineu,
Cu mieluți pufoși din stâne,
Toate ning și ning și eu.

Ninge trist ca-ntr-o baladă
La vioară alb ningând
Sufletele de zăpadă,
Toate ning și trec pe rând.

Ninge-n lume cu regrete
Și cu fulgi de dor ușor,
Și nămete cu nămete
Toate ning, se strâng și dor.

Ninge greu cu răni ușoare
Care cad și ne străpung,
Ninge trist, cu disperare,
Toate ning și toate plâng.

Ninge alb din albul zării
Cu fulgi albi, ninge lăptos,
Pe zăpezile-ntristării
Toate ning și dor pufos.

Ninge cât o revărsare
De suspine albe, moi
Și cu spaime trecătoare,
Toate ning, ningem și noi.

Ninge gros cu alb subțire
Tors din albul de fuior
A cămășii pentru mire,
Toate ning și toate mor.

Ninge totul și tot ninge
Pe cearșaful alb întins
Sub mireasa ce se stinge,
Toate ning, tu nu ai nins...

Blestem de Siberii

Cum Dumnezeu poți fi un Dumnezeu de gheață?
Te-ai mâniat pe noi și te-ai schimbat la față
Trecându-ne prin morți din criză grea în criză,
Pământul preschimbându-l sinistru în banchiză...
Iar premierii – foștii, noii, viitorii,
Primarii, judii, prefecții, senatorii
Și deputații hoți s-au pus să ne închidă
În lagăre de ger și-n ger să ne ucidă...
Cum Dumnezeu, loviți de lipsuri și mizerii,
Ne ningi cu avalanșe și-ntinderi de Siberii,
Și apa ne-o închegi în sticlă fără maluri
Și-arunci pe noi cu văi de cioburi și de dealuri?
Iar grofii, rromii, ungurimea, rușii, șvabii,
Ovreii, aromânii, apatrizii ce vor pământul babii
Și-al moșului din sate vândute pe hârtii
Vor blestema blestemul de gheață-n ghețării...
Cum Dumnezeu poți fi un Dumnezeu de sloiuri?
Ne ningi cu închisori din ziduri de la poluri,
Ne congelezi de vii femeile și pruncii,
Blestemul preoțesc l-arunci pe semnul crucii...
Iar jaful de moșie, cu acte-n tribunal
Sub ochii orbi ai legii ce vinde munte, deal,
Pădure, lacuri, râuri, fabrici, zăcăminte,
Vor îngheța în ghețuri de ochi și oseminte...
Cum Dumnezeu ne-ngropi bătrânii la lopată
În case de pitici sub munți înalți de vată
Și ne degeri în chin sitarii, cormoranii,
Blestmul alb pe-altar l-arunci, și pe cazanii...?
Iar ceara netopită pe muc de lumânări
Din ceară de zăpadă în beciuri și cămări,
Sub grei nămeți de morți și rochii de mireasă
Va îngheța pe veci de-atâta frig în casă...
Cum Dumnezeu poți fi un Dumnezeu de friguri
Să ne îngropi cu tot cu păsări, flori și linguri
În bezna de la geam, sub streașina drept stradă
În albele morminte din neguri de zăpadă...?
Iar porții de colivă din arpacaș de cruci
Ne fi-vor hrana morții când ai să ne usuci
În gheața altor lumi mai bune și mai drepte...
Dar, cât mai trebuie românul să aștepte?
Cum Dumnezeu îi congelezi de generații
Și îți supui la chin supușii - sinistrații,
Și îi îngheți de vii și-nchizi congelatorul
În care îi arunci trîgându-le zăvorul..?.
Iar voi, cei osândiți la foame glaciară
Și la nemernicii de gheară prinsă-n gheară,
Veniți-vă în fire cu Dumnezeu în fire,
Treziți-vă din gheață, din recea adormire!
Cum Dumnezeu poți fi un Dumnezeu de vifor
Să îl încremenești pe biet moșul Nechifor
Pe Natalița lui, băbuța lui de piatră,
Pe cei mai credincioși să îi îngheți pe vatră...?
Iar viscolul de țepi, de ace și săgeți
Din sticlă glaciară și fontă de nămeți,
Cern oameni de zăpadă în casa lor cavou
Și dracii joacă-n draci palate-n cazinou...
Cum Dumnezeu ne bați cu bice infernale
Și viscolești cu ură, ne-ntroienești cu jale,
Și ne îngropi cu țara într-o imensă groapă
Și lacrima ne-o-ngheți în cristalin sub pleoapă...?
Iar tu, conducător de țară prin servicii,
Prin mercenari tocmiți și dumnezei ai fricii,
Absolvă-ne de stele și de blestem de grad
De tine, șef de diavoli și dumnezeu de iad...!