ce te bucură,
la ce oră vine somnul,
cum picură și de ce tot crezi
că fiecare copac
e o femeie care a îmbătrânit
de singurătate

dacă te ridici pe vârfuri
ești cu o palmă mai aproape de dumnezeu,
de cerul ăla al lui, ultimul, unde există
fericire pe rup-te

la ce oră vine somnul
cât de tiptil, cum sună de două ori, numără plopii totdeauna impari,
separă oamenii care au învățat să sprijine îngerii în cârligele abatoarelor
de cei care nu vorbesc decât rar,
ca și când ar anunța anotimpurile,
ca și când le-ar urî,
ca și când ei sunt cei care le-au inventat

după miros ne separă

cei care au gust de vanilie sunt puși pe raftul de sus,
aproape de tavan, unde învăț să mă legăn,
acolo, visele se derulează totdeauna cu încetinitorul,
ca o boală de care nu-ți amintești

cei care n-au cunoscut dragostea
sunt duși să moară în paturile
femeilor care nu mai pot plânge
din degete și rotule

oamenii care nu dorm
fumegă și sunt născuți fără pleoape,
ochii lor veșnic uimiți anunță
că sfârșitul lumii va veni după-amiaza, târziu,
când aerul este înghițit de păsări
care n-au chef, dar absolut nici un chef
să mai zboare

(îmi tot închipui că-ți lipsesc,
adică-mi închipui ceea ce mi-ar plăcea mie să cred că ai putea face tu,
în vremea asta deșiri orele, tragi de funiile alea imaginare,
ești omul care împletește timpul în cămăși fără mâneci)

ce te bucură,
la ce oră și cât de tiptil vine somnul,
cum se furișează el și-ți strică tot sângele,
ți-l îngheață,
visul e ceea ce-ți rămâne
după ce dumnezeu te schimbă
pe ceva mărunțiș