Aș vrea să-ncep, dar nu știu cum
Senzații ciudate le regăsesc acum
Să fie oare din conștientul meu?
Acel eu care nu-s eu?
Sau oare din inconștientul personal?
Ar fi poate prea banal?
Da, cred că este din inconștientul colectiv
Mai mult sau mai puțin aluziv.
Poet cu un travaliu pe măsură
Dar pre puțin atent ce scoate pe gură
El a luat de la al său bunic
Căci altfel era timid când era mic
Inteligența naturală ce a dat năvală
Și libertatea la vorbă fost-a o comoară.
Limbajul aluziv, autoironia și luatul în derâdere
Le-a perceput ca formă de libertate, de încredere
Dar și ca o armă de anihilare a dușmanului care
Îi apărea cu voie sau nu în cale.
Chiar și agresivitatea verbală
A fost privită tot ca o formă de apărare banală
Iar spiritul de frondă vine din copilărie
Când ea Coana Europa, o femeie ce se știe
Era negustoreasă ce vindea fierărie
Pentru țărani, dar i s-a înfundat
Când clasa muncitoare s-a răsculat
Și deodat s-a întâmplat, o schimbare
Clasa muncitoare din exploatat devenise exploatatoare.
Echilibrat în aparență, dar cu mult temperament
Dinescu poate să protesteze atunci când ceva-i nedrept
Cu o combustie internă a nervului de anvergură
Cu greu de își mai poate opri a sa gură.
De mic întinderile nesfârșite l-au fascinat
Căci a trăit într-o lume ultramodestă, dar fără păcat
Cu o fericire vie în copilărie
Ce nu ținea de ceea ce ai zilnic în a ta farfurie
Important era să te simți liber și bine
Aceasta era cheia succesului în sine.
Iar gustul de pământ, îl are de pe vremea
Când al său bunic l-a învățat să apreciez rodul lui, gustul, mireasmea.
Convins fiind la început că dacă vrei
Să scrii despre pădure, cu toate ale ei
Trebuie să mergi acolo în eter
Să poți să simți și foșnet și mister
Acest vis cu timpul s-a maturizat
Iar poezie de calitate el ne-a dat
Că-i vorba de Actorul, Apel de seară
Autopsia îngerului, Dodeskaden
Balada celui plecat sau alt catren
Poezia sa e vie, aprigă și te-mpresoară
Cu o valoare de necontestat
Chiar și de cel mai cârcotaș bărbat.
Iar când lumpenproletarul trecut bine prin lume
Ca un vas scuturat de multă furtună
Obosit și vroind să tragă la o lagună
A găsit în ea-soața un port liniștit și pe loc i-a schimbat al său nume.
Dar așa cum Dinescu spune cu mândrie:
E minunată primăvara la câmpie
Dar e mai deosebită toamna
Bătrână și mieroasă cum e doamna
Anotimpul putreziciunii parfumate
Când tot în jur miroase a poame coapte.
Întrebat fiind cum vine primăvara la Cetate?
Cum e să trăiești la Cetate?
Dinescu răspunde ca la carte:
Nu vine treptat
Cum nici vârstele nu vin treptat
Deodată îl vezi pe cel de lângă tine bătrân
Și nu știi când s-a întâmplat, e oare timpul hapsân?
Am șansa să mă trezesc dimineața fără să mă doară oasele
Să ies din casă și să ascult vântul cum împresoară casele, vasele
Chiar casa ce dăinuie la Cetate, fosta odată
Ruină, ca o femeie frumoasă, bătută bine și violată.
S-a detașat de stilul clasic unde
Pentru a avea valoare
În lumea aceasta literară
Geniul trebuia să fie pustiu, tebecist
Iar pentru o rețetă sigură: chiar singur și trist
Deși cu toții știm că suferința nu e bună
Ea îți omoară până la urmă
Nervul, și sensibilitatea
Și dispare deodat` și demnitatea.
Nu trebuie să scrii tot timpul ca să rămâi poet!
Scrisul nu e o meserie?
Răspunsul este imanent, se știe
Scrii fiindcă îți vine, fiindcă nu poți altfel și fie
Omori al tău suflet plângând
Fie dispari de pe pământ: curând, curând.
Furibund și melancolic
Exasperat și năvalnic
La fel de imprevizibil ca apele Dunării lângă care s-a așezat
L-am găsit însă învins de blândețe, rod al lucrului timpului dat.
Înainte de a fi poet, publicist sau om de afaceri, Mircea Dinescu e o stare de spirit
La el friptura înmiresmată dezleagă limbile
Poezia te arde de viu
Iar duhul locului plutește-n pustiu
Ca-n Scripturi, peste ape inefabile.
Singura persoana care a fost
Portar și-apoi membru de asociație
Acolo unde el avea să facă creație
Ca un adevărat avangardist ce cu rost
A scris pentru el și chiar mai mult
A scris să fie cu tumult.
Iar la final de povestire
Când totul pare scos din fire
E bine de știut și poate
De-a se putea, e peste poate
Că cine își numără timpul, își numără a sa moarte
Nimic nu-i prea devreme și totul e prea tarziu, când totu-i pustiu
Iar de vei putea, în lumea asta grea
Să faci abstracție de trecerea timpului prin ea
E realmente un joc benefic
Ce-ți întoarce viața de pe un plai malefic.
Epilog:
Rămâi dar tu Dinescu cu al tău stil etern
Inconfundabil și misterios peren
Căci viața e făcută a fi dusă
Cum o simțim și nu cum e impusă.