Eu m-am născut în univers cu teamă,
Dintr-o lumină plămădită-n întuneric,
De nori rătăcitori purtați în pântec,
Și luna m-alăpta cu razele de mamă.

Și-am devenit haiduc în codrul cerului,
Eu dam culoarea rece a fulgului de nea,
Mă dam pământului, în apa ploii să mă bea,
Si geana-nlăcrimam în lumea visului.

Dar peste tine-am dat odată la fântână,
În corpul tău sălăjluiau dorinți ascunse,
Și patimi aprindeai haiducului de vise,
Tu, pământeană stea, mi-ai devenit stăpână.

Am încercat cu fel și chip să te răpesc,
Pe-a mea cărare, vântul îl opream să bată
Și inimii de trubadur îi porunceam să tacă,
Voiam cu-a ta iubire, iarba s-o îmvelesc.

Dar tu, simțind păgânul sentiment din mine,
Ai încetat să mai visezi de frică noaptea,
Și ai închis fereastra, amuțându-mi șoapta,
Nu mai urcai cărarea haiducită către mine.

Și disperat, m-am prefăcut în fulg de nea
Și ți-am căzut pe-obraz temător, cu un alint,
Haiducul codrului în tine s-a topit înfrânt,
Sfințește-mi dragostea și nemurirea-mi ia.

Alege tu să fii icoana mea și nu blestem,
Întreabă-ți inima de-mi dă iertarea și mă vrea,
De nu, tu lasă-mă topit să mor în marea mea
Să haiducesc, și tu, eternă, să-mi fii țărm.