Mă simt decumpănit
de ceea ce presimt cînd înțeleg:
de ce devin cuvintele lucruri
(din nevoia lor de spațiu?)
...de ce devin ființări
(din nevoia lor de timp?)



și tot oscilînd între
absența mea (din viață)
și absența (veții) din mine
cuvintele îmi dau senzația
că sînt - sau devin
adevărata mea viață



sau
toate astea se întîmplă
pentru că nu-ntotdeauna
ceea ce numesc viața mea
intră în rezonanță
cu ce-ar trebui să-mi fie
propriu în lumea asta
...unde nu pot fi
decît "ceva" între
propria umbră
și propria oglindire